TARA HATEGULUI

A doua zi, am pornit catre minunata Tara a Hategului.

Ţara Haţegului se află la întretăierea Banatului cu Oltenia, mărginită, la sud, de Munţii Retezat, la est şi nord-est, de Munţii Şureanu, la vest, de Munţii Ţarcu, iar la nord de Munţii Poiana Ruscă.

Ţara Haţegului este una dintre regiunile cu cea mai mare încărcătură istorică din România, aici găsindu-se câteva dintre cele mai importante monumente de arhitectură şi arheologie din ţară.

Tarii Hategului i s-a atribuit titlul de "Geopark al Dinozaurilor" pentru "exceptionala valoare a mostenirii geologice si contributia la dezvoltarea durabila a teritoriului".

Ţara Haţegului a ajuns cunoscuta pe plan mondial datorită dinozaurilor pitici care au populat zona - pe atunci o insulă în Marea Tetis - în perioada cretacicului. Discovery Channel şi alte posturi internaţionale de televiziune au difuzat în ultimii ani mai multe documentare consacrate acestor dinozauri de dimensiuni reduse.

Cel mai vechi grup de biserici haţegane este cel constituit din lăcaşurile datând din secolele XII-XIII:  Biserica din Streisângeorgiu, Biserica din Densuş, Biserica din Ostrov, Biserica din Sântămăria – Orlea, Biserica din Strei.

O imaginara trecere de la Sarmizegetusa romana pe la Densus –ul medieval, ajungand la unul dintre multele castele ale legendarilor Candea, Nopcsa ori Mara, mergand spre Retezat si Tarcu, face imposibila neobservarea depresiunii, pigmentata cu daruirea recenta a lucrarilor hidroenergetice, ca apoi sa urmezi la locuri de meditatie, unice prin forma lor: vestita cetate de Colt cu biserica acesteia de curte dela Suseni – Rau de Mori ori sa ajungi in paradisul special al Prislopului, ce se prezinta ca unul dintre centrele de rezistenta ale ortoxismului, azi unul din cele mai importante locuri de pelerinaj monastic ale Transilvaniei.

Prima oprire a fost la Santamarie Orlea. Aici avem Biserica Reformata  odinioară ortodoxă, care se numără printre cele mai vechi biserici din spaţiul românesc, fiind ridicată către sfârşitul sec. XIII. Alcătuită dintr-o navă tăvănită, din turn pe faţada de vest şi un altar dreptunghiular boltit în cruce pe ogive, prezintă forme arhitectonice specifice tranziţiei de la romanic la goticul timpuriu. La interior se află un valoros ansamblu de pictură murală (1311 şi cca. 1400).

Tot in localitate gasim si Castelul Kendeffy. A fost construit de catre familia Kendeffy in 1782, o familie de nobili foarte bogati la acea vreme, care aveau nevoie de o resedinta in Tara Hategului. Edificiul a fost nationalizat in 1946 de catre comunisti, iar in anul 1982 castelul a fost preluat de catre administratia judeteana Hunedoara si transformat in hotel. Familia Candea, devenita Kendeffy, este cea care a influentat puternic viata economica, sociala si cultural a zonei timp de mai multe secole. Proprietatile se intindeau pe zeci de mii de hectare, iar multe din cladirile din Sintamaria Orlea, intre care si celebrul castel, au fost construite de aceasta.

Semnificativa este inscriptia de la intrarea in castel, unde se pastreaza si blazonul familiei:

“Cladirea pe care tu, oaspe, o ai in fata ochilor, este renumita nu atat prin maretia lucrarii si podoabe, ci mai mult prin inlesnirea unei salasluiri tihnite. Cu ajutorul lui Dumnezeu Insusi, cel Preainalt si Preamarit, carmuitor al celor dumnezeiesti si al celor omenesti, stapan peste soarta, fara de care in zadar ne trudim, intr-un ceas bun a zidit-o Alexius Kendeffi, comite de Rau de Mori, sfetnicul si omul de incredere in treburile interne si externe ale sfintei imparatii chesarice, al regelui si apostolicei maiestati, mai ales al principelui Transilvaniei si laolalta cu preaiubita-i soata, Christina, nascuta contesa Bethlen, a inchinat-o pe acesta, in urma unei fagaduinte, lui Dumnezeu Atoatestatornicitor, iubitilor copii si prietenilor, in anul de Christos 1782.”

Gabor Kendeffy, ultimul “cap” al familiei nobiliare, a trait o vreme in cateva camera ale castelului. S-a incapatanat sa ramana si sa nu plece in strainatate, cum a procedat intreaga familie pentru a se adaposti de umilintele la care erau supusi “burghezii” de catre noua oranduire comunista. Dupa cativa ani a cedat si el umilintelor, dar tot nu a plecat din tara, ci s-a mutat la Hateg, la cativa kilometri distanta de castel. In acest oras si-a gasit sfarsitul, in 1962. In 1982, castelul a fost preluat de Oficiul Judetean pentru Turism Hunedoara si transformat in hotel.

In special strainii veniti in zona erau cazati aici. Schimbarea regimului politic, tranzitia la o altfel de economie, la un altfel de turim, nu i-au priit defel. La hotel au inceput sa se cazeze din ce in ce mai putini clienti. Pensiunile de doua si trei margarete din zona ofera, acum conditii mult mai bune.

Hotelul “Baron Kendeffy” fiind clasificat cu doar o stea. Tavanele sunt extreme de inalte iar cele din camere dau impresia ca sunt la sase metri inaltime, iar cel din sala festiva pare ca se ridica pana la 10 metri, ceea ce face ca incalzirea sa fie extreme de costisitoare. Desi este de ani buni retrocedat unuia dintre urmasii familiei nobiliare Kendeffy, castelul mai are de asteptat pana cand va putea fi readus la stralucirea pe care o avea inaintea venirii prapadului comunist.

Edificiul are un proprietar, dar acesta nu se implica in administrarea lui. Proprietarul si administratorul dau impresia ca nu se mai inteleg deloc, iar, intre timp, castelul se transforma intr-o simpla cladire, frumoasa pe dinafara, dar neprimitoare pe dinauntru. Eugen Ienasut a continuat sa se ocupe de castelul-hotel si dupa 2001, cand proprietatea i-a fost retrocedata lui Pal Van Barany, un nepot al lui Gabor Kendeffy. Intre Ienasut si Pal Van Barany apar neintelegeri, iar unele dintre acestea au dus chiar si la un proces aflat inca in desfasurare, dar despre care, din nou Ienasut nu doreste sa vorbeasca. Intre timp, receptia hotelului ramane la fel de intunecata ca pe vremea in care castelul a fost pus in circuit turistic, iar mobila din camere este neschimbata din anii ’80. Doar geamurile au fost inlocuite cu ferestre termopan. (sursa www.2rism.ro)

Mai departe urmam indicatoarele afisate chiar vizavi de castel:

Ajungem la Biserica Medievala din Sanpetru. Foarte sugubeti cei care au construit in urma cu circa 700 de ani biserica din Sanpetru, de langa Hateg: au folosit o multime de pietre gasite la Ulpia Traiana Sarmizegetusa pentru a o ridica, unele dintre ele fiind cat se poate de vizibile in zidurile exterioare.

Printre acestea se numara o placa de marmura care poarta o inscriptie in latina, pare-se una prin care se mentiona ridicarea unui altar pentru zeul Silvanus. Ca sa vorbim de reciclarea pietrelor si a zeitatilor…

Foarte mica si simpla, biserica este inconjurata de un cimitir linistit in care poti vedea pe alocuri si pietre de mormant destul de vechi. Cea mai frumoasa este insa privelistea catre imprejurimi, caci de aici vezi destul de departe. Iar linistea chiar te face sa te gandesti la zecile de oameni care i-au trecut pragul de-a lungul secolelor, mai intai ca prunci, pentru botez, apoi pentru impartasanie, nunta si in cele din urma pentru slujba de inmormantare.

Viata continua la Sanpetru, iar bisericuta asta patratoasa este o marturie ca nimic nu se pierde, totul se transforma.

Mai departe, catre Densus, trebuie sa o luati pe drumul dinaintea Lacului Paclişa (care de fapt este un baraj). Obiectivul principal, minunata Biserica Densus.

Odata ajunsi in centrul comunei Densus, langa bustul lui Ovid Densusianu se vede la aprox 200 m in spate biserica.

In fata bisericii si a cimitirului ce o inconjoara, jos - la strada – este un alt bust, al istoricului Nicolae Densusianu. De fapt toti “Densusienii” isi au originea aici, in aceasta zona.

In ceea ce priveste biserica, pe placa aflata la intrare scrie ca este din secolul XIII, dar nu este foarte clar care ii sunt “originile”, pt ca istoricii au pareri impartite – ba ca ar fi de pe vremea dacilor, ba de pe vremea romanilor, sau mai tarziu – sec XIII, etc.

Biserica este construita din caramizi, pietre funerare, blocuri si coloane luate de Sarmisegetuza Ulpia Traiana – din apropiere.

Si cimitirul care imprejmuieste biserica este plin de pietre sau blocuri de piatra cu inscriptii de pe vremea romanilor, toate acestea fiind aduse tot de la Sarmisegetuza.

Pronaosul este descoperit si strajuit de 4 stalpi imbracati in pietre funerare. Masa altarului este facuta tot din piatra funerara.

In interior, se mai poate vedea si astazi “semnatura” unui pictor care a realizat unele din picturile de pe peretii bisericii – numele lui este Stefan.

Turla bisericii este atipica, ingusta, iar pe unul din cei patru stalpi ce sustin turla, este inscriptionat numele Longinus – de aici si una din variante cum ca aici ar fi fost initial mausolelul generalului roman Maximus Longinus.

In Sec XIX, satenii din Densus au vrut sa demoleze biserica si sa faca alta mai mare, dar “mai-marii” de la Budapesta (pe atunci) nu i-au lasat pt ca au hotarat ca e monument istoric si foarte bine au facut.

Picturile din interiorul bisericii au fost refacute in mare parte – acum cativa ani – cu sprijinul SUA, care a donat 20. 000 $, prin Ambasada lor din Romania.

Biserica de la Densuş este un exemplu de supravieţuire.

Unica si misterioasa, si cu toate ca s-au facut nenumarate studii privind aceasta biserica inca isi pastreaza ascunse secretele sale. Carei epoci apartine intemeierea sa, care a fost rolul primului edificiu din acest loc toate aceste sunt intrebari fara un raspuns cert, exista doar teorii si speculatii, Nicolae Iorga plaseaza constructia acestui edificiu in secolul XVI, alti istorici sunt de parere ca sec XIII este data corecta. Unii cred ca biserica s-a construit pe ruinele unui templu dacic, altii spun ca aici ar fi fost un templu dedicat zeului Marte, dar cei mai multi sustin ca aici a fost monumentul funerar al primului guvernator al Daciei, Longinus Maximus, datorita unei placi funerare incastrata la baza unei coloane din interiorul bisericii pe care este mentionat acest nume! Un lucru este sigur, aici este cea mai veche biserica din Romania in care se mai tin inca slujbe!

Biserica in interior nu dispune de un spatiu mai mare de 15/16 mp, pronaosul are patru stalpi grosi tapetati cu pietre funerare, de fapt toate zidurile au fost construite din caramizi cu inscriptii romane, pietre funerere, blocuri de marmura si franturi de statui, capiteluri si tuburi de canalizare aduse cu siguranta de la Sarmisegetuza Ulpia Traiana, chiar si altarul este format dintr-o piatra funerara de pe care au fost sterse inscriptiile romane.

Parintele din aceasta parohie despre care localnicii au numai cuvinte de lauda ne-a oferit cateva informatii deosebite, din cate am inteles si de la alte persoane este complect dedicat acestui loc, si daca precum multe alte monumente acesta nu a cazut in uitare dansului se datoreaza in mare masura, un om foarte erudit, patriot infocat, un om care face cinste Biserii Ortodoxe din Romania. Dansul nu a precupetit nici timp, nici bani, si a realizat aici nu doar un loc incarcat de spiritualitate romaneasca, dar si un mic muzeu in aer liber.

Pictura dateaza din sec XV in general pe fond albastru a fost partial distrusa (caracteristic bisericilor ortodoxe din zona este faptul ca sfintii nu mai au ochi) in perioada reformista, insa ce este deosebit este faptul ca Pruncul Isus este reprezentat imbracat in ie romaneasca. !

Biserica pare destul de masiva din exterior, insa este mica in interior. Nu sunt permise pozele in interior, asa ca ne-am conformat acestei reguli (mai ales ca, din cate am inteles, este un lacas de cult in care inca se tin slujbe, prin urmare nu ar fi fost decent sa "trisam"). In curtea bisericii este si un cimitir al satului, iar la intrarea in curte este amplasat un bust al lui Nicolae Densusianu, unul din celebrii Densusieni care se trag din localitate.

(Surse: www.2rism.ro ;www.romanianmonasteries.org )

Am plecat din Densus foate placut impresionata de acesta bijuterie, ramanand cu gandul la restul de biserici hategane pe care nu le-am putut vizita, dar….next time, sigur le voi bifa pe lista “seen”. J

Incotro ne indreptam? Pai….cu toate ca ne aparuse in cale indicatorul catre Manastirea Pislop, am hotarat sa dam o fuga si pe la Rezervatia de Zimbrii din Padurea Slivut, aflata la doar 3 km de orasul Hateg.

Rezervatia e mandreste cu faptul de a fi primul loc de pe teritoriul Romaniei, unde zimbrul european si-a facut aparitia.

Daca veniti dinspre Hateg, este pe stanga, este si un fel de “statuie” cu un zimbru, cu aprox 50 m inainte de intrarea in rezervatie.

Se merge prin padure cam 1 km pe un drum asfaltat (o singura banda, deci o singura masina - atentie), pana la intrarea propriu zisa in rezervatie, unde este si o parcare.

Taxa de intrare este 6 RON adulti. Dupa plata biletelor, primim “instructiunile” despre directia de mers, apoi se mai merge pe jos inca cam 500 m pana la “tarcul” unde sunt zimbrii.

Suprafata totala a rezervatiei din padurea Slivut este de aprox 50 ha, dar – asa cum am zis – zimbri stau intr-un tarc mai mic, ceva de genul 200 m x 200 m.

Initial au fost adusi aici 2 zimbri din Polonia, apoi inca unul, acestia s-au inmultit, ajungand la un moment dat sa fie 12 zimbri aici.

Aici este primul loc din Romania unde si-au facut aparitia zimbrii europeni, urmasii zimbrilor caucazieni.

Majoritatea puilor de zimbri nascuti in captivitate aici au fost dusi la alte rezervatii de zimbri din tara, sau la diverse gradini zoologice.

La un moment dat erau aici si alte animale – ursi, cerbi, caprioare, fazani, mistreti, dar au fost dusi la gradini zoologice, pt ca – cica – nu erau aici conditii proprii sa “locuiasca”, ramanand aici numai zimbri.

Cand am fost eu arau 5 zimbri, 3 “adulti” si 2 “copii”, desi pe placa de la intrare scria ca sunt 6 exemplare, probabil placa era mai veche.

Daca treceti prin aceasta zona, merita sa va opriti aici, pt ca este interesant, mai ales daca sunteti si cu copii.

Am revenit bineinteles la indicatorul catre Silvasu de Sus, si iata ca dupa 13 km ajungem la oaza de liniste a Hategului, Manastirea Prislop.

Cu toate ca noi am ajuns intr-o zi de luni, era foarte multa lume. Nu ma asteptam sa gasesc chiar asa aglomerat, cu masini, cu autocare, un furnicar….continuu.

Insa pentru mine alta a fost surpriza….parca rezervata special.

Despre manastire nu stiam mai nimic, insa cum de am pasit in acest paradis, nu trebuia sa mai intreb pe nimeni nimic.

Dupa ce am trecut de intrarea in manastire parca am pasit in alta lume, totul era de un verde crud, iar padurea ce inconjoara totul parca e un perete de antifonare dintr-o sala de concerte. Se spune ca aceasta manastire e unul din cele mai importante asezaminte religiose ortodoxe din Transilvania, iar vazand cata lume e aici avea sa ne intareasca certitudinea in acest lucru. Unul din principali "magneti" ce atrag credinciosii si pelerinii aici sunt ce doi mari traitori ce au vietuit aici: Sfantul Ioan de la Prislop si Parintele Arsenie Boca. Conform Wikipedia, despre Sfantul Ioan de la Prislop se spune ca " in prima jumătate a secolului XVII s-a nevoit în jurul Mănăstirii Prislop un sihastru sfânt, anume Ioan, de loc din satul vecin Silvașul de Sus. Acest cuvios, luând din tinerețe jugul lui Hristos și dorind să urmeze nevoinței Sfântului Nicodim de la Tismana, s-a făcut călugăr în Mănăstirea Prislop. Apoi, săpându-și peștera într-o stâncă sub munte, asemenea altor sihaștri, s-a nevoit acolo singur până la moarte cu grele și neștiute osteneli. Cuviosul Ioan Sihastrul, bineplăcând lui Dumnezeu și umplându-se de darul Duhului Sfânt, s-a săvârșit în acea peșteră în ultimele decenii ale secolului XVII, proslăvindu-se după moarte ca făcător de minuni. Moaștele Sfântului Ioan de la Prislop au fost duse la o mănăstire din Țara Românească, probabil la Tismana. " Cu toate ca moastele sfantului nu sunt aici, grota in care acesta a trait este loc de pelerinaj.

Trecand pe langa marea de oameni ce participau la slujba din biserica manastirii, mergand pe o aleie construita in padure, cam pe o distanta de 150m, am ajuns intr-o poiana rupta parca din poveste, in capatul acesteia aflandu-se micul cimitir in care-si duc somnul vesnic maicutele trecute la cele sfinte iar dupa acesta, in poala padurii, se gaseste mormantul Parintelui Arsenie Boca, loc de pelerinaj si rugaciune, inconjurat de o mare de flori.

Despre Parintele Arsenie Boca, tot conform Wikipedia aflam ca acesta " (nascut 29 septembrie 1910, decedat. 28 noiembrie 1989), părinte ieromonah, teolog și artist român, a fost stareț la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus și apoi la Mănăstirea Prislop, unde datorită personalității sale veneau mii și mii de credincioși, fapt pentru care a fost hărțuit de Securitate. A fost unul din martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brașov, dus la Canal, închis la Jilava, București, Timișoara și la Oradea. A pictat biserica din Drăgănescu (la 25 Km de București), supranumită Capela Sixtină a Orientului. " Despre viata si opera acestuia se pot spune si scrie foarte multe (pentru cei interesati se gasesc nenumeroase lucrari atat scrise cat si pe internet), ceea ce vreau sa subliniez e atmosfera creata de credinciosi si de catre natura la mormantul acestuia. Din acest loc, mergand inaite prin padure, se merge catre grota sfantului Ioan de la Prislop, cu toate ca afara era o caldura destul de mare, aici e o racoare placuta si o liniste nefireasca.

Despre Manastirea Prislop voi adauga cateva date, tot din aceiasi sursa, Wikipedia: "Nu se cunosc începuturile mănăstirii. Deoarece era amplasată pe pământuri care ținuseră de nobilii români din Ciula, se poate presupune că ei au fost ctitorii laici ai locașului. Nu se poate vorbi, cu nici un fel de date pozitive, despre vreo sihăstrie din secolele XIII-XIV. Există o singură mărturie care este consemnată despre prezența lui Nicodim de la Tismana, în Ungaria medievală. Ea este însemnarea de pe Evangheliarul său: "Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Țara Ungurească în 6913 (1404-1405) ". Lui Nicodim tradiția i-a pus în seamă un lung șir de alte mănăstiri care au fost întemeiate ulterior. În adevăr, nici cea mai mică relație nu se poate face între Prislop și Nicodim de la Tismana. Pe la jumătatea secolului XVI, Mănăstirea Prislop ajungând aproape în ruină, în anul 1564 a fost zidită "din temelie" de Zamfira, fiica lui Moise Voievod din Țara Românească. Este posibil ca vechiul lăcaș, despre al cărui urme se scria la mijlocul secolului al XIX-lea, să fi existat undeva în pădure, în vecinătatea clădirilor actuale. Zamfira a acționat sigur la o mănăstire preexistentă, pentru că ea, ca femeie, nu avea drept la ctitorire de mănăstire de bărbați. Îngrijorată de salvarea sufletului ei, după a patra căsătorie cu nobili transilvani care nu erau de religie ortodoxă, ea a înzestrat lăcașul cu odoare scumpe și moaște. Dintre ele, pe cât se pare, doar o icoană a ajuns până astăzi. Piatra funerară a Zamfirei, sfărâmată în mai multe bucăți, se găsește la Prislop. Ea conținea inscripții latine și chirilice. Doi egumeni, Ioan și Teofil, sunt pomeniți în documente. Nu se cunoaște absolut nimic despre rolul lor în administrarea mănăstirii. Probabil că în secolul al XVII-lea a fost întemeiază la Prislop școala de învățătură bisericească pentru tinerii care urmau să devină preoți la sate. În anul 1585 egumenul Ioan ajunge mitropolit la Bălgrad (Alba Iulia), iar Teofil devine în 1615 episcop la Vad. Aici în secolul XVII viețuiește Sfântul Ioan de la Prislop. În secolul al XVIII-lea a fost mănăstire greco-catolică. A primit un ultim veșmânt de frescă sub semnătura lui Simion din Pitești. Din acesta se conservă doar câteva fragmente. A fost adânc implicată în frământările religiase ale secolului al XVIII-lea, dintre greco-catolici și ortodocși. În secolul al XIX-lea era aproape pustie și administrată de preoți de mir. Curând după ce a fost trecută la ortodocși (1948), a fost desființată și alocată pentru destinații laice. S-a refăcăt ca lăcaș mănăstiresc după anul 1975, cu o comunitate de călugărițe. "

Exista aici si un izvor despre a carui apa se spune ca ar fi tamaduitoare.

Viata monahala a fost pentru o perioada intrerupta in anii comunismului, in incinta manastirii functionand pentru cativa ani un azil de batrani.

Manastirea Prislop nu se bucura de faima manastirilor pictate pe exterior din Bucovina, desi nu este mai prejos. Simpla si frumoasa, are avantajul cadrului natural salbatic si frumos, cu aer curat, in care e o placere sa te relaxezi.
In tot acest lacas simti parca ceva divin care te inconjoara. Sentimentul este unic si minunat. 

In incinta manastirii trebuie sa purtati haine decente. Femeile care poarta pantaloni primesc un sal pe care sa si-l infasoare in jurul taliei, ca pe o fusta.

La fotografii exista o singura restrictie: nu fotografiati maicutele si novicele!

"In vremea ispitelor sa nu parasesti manastirea ta, ci sufera cu vitejie valurile gandurilor si mai ales pe cele ale deznadejdii si ale moleselii. Caci asa fiind probat cu bun rost prin necazuri, vei dobandi o nadejde si mai intarita in Dumnezeu. Iar de-o vei parasi, te vei afla neprobat, lipsit de barbatie si nestatornic." (Arsenie Boca - Cararea Imparatiei)

N-am crezut niciodata ca pot trece de la starea de moleseala in care ma aflam din cauza caldurii, la starea de multumire si impacare, pe care mi-a transmis-o acest loc minunat. Fiecare bucatica din acest paradis m-a facut sa-mi para atat bine, ca am avut privilegiul sa gust din izvorul acesta divin, dar si rau, pentru ca nu l-am descoperit pana acum.

Recomand tuturor celor dornici de liniste spirituala si frumusete naturala, sa viziteze acest locas!